Eveniment literar : Istoria lui Nicolae Manolescu
Evenimentul literar al anului 2008 este apariţia Istoriei critice a literaturii române de Nicolae Manolescu. La prima lansare, la Tîrgul Gaudeamus, Editura Paralela 45 a vîndut în cîteva ore vreo 3000 de exemplare, mulţi doritori rămînînd pe listele de aşteptare pentru a o primi prin poştă.
Tipărită într-un singur volum masiv, monumental, de 1500 de pagini, cartea acoperă cinci secole de literatură comentată în viziunea unui singur autor, cel care a lucrat la ea vreo două decenii, dar mai intens în ultimii cinci ani. Din 1941 cînd a apărut Istoria... lui G. Călinescu, un asemenea eveniment editorial nu s-a mai întîmplat, alte Istorii mai mult sau mai puţin didactice fiind succinte sau parţiale.
Profesorul Manolescu operează o selecţie între autori şi prin aceasta impune un canon. Autorul de acum nu-i ocoleşte pe scriitorii recunoscuţi de percepţia alor critici şi chiar a publicului. Marii clasici rămîn Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, nu sînt ocoliţi, nici minimalizaţi Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, nici Ion Barbu, Blaga, Arghezi şi Bacovia. Un spaţiu întins ocupă discutarea operei lui G. Călinescu. După război, scriitori precum Nichita Stănescu, Sorescu, Breban, Buzura şi alţii au în ierarhia lui N. Manolescu aproximativ locul pe care comentatorii lor şi chiar admiratorii l-au fixat prin ani. Asta judecînd după atenţia pe care le-o acrordă criticul.
Autorul Arcei lui Noe, deşi îi citează pe criticii de dinaintea lui, deseori doar pentru a marca un dezacord, vine cu o viziune inedită chiar faţă de ceea ce el însuşi scrisese mai demult despre aceiaşi. Fiecare operă nouă, crede Nicolae Manolescu, mai ales dacă e una de importanţă, modifică viziunea asupra tuturor celor de dinainte ei. Nimic nu este fixat în literatură şi cel mai fascinant lucru este adesea tocmai „povestea” receptării critice a unei scrieri sau a unui autor. Evident că un autor este „altul” pentru un public nou, cu o altă viziune asupra lumii. După cum e împărtăşită de Manolescu părerea că opera literară este perisabilă. Tot ce era aluzie politică la un autor din perioada 1947-1989 poate trece neobservat pentru un tînăr cititor de acum. Valoarea morală a unor opere curajoase este estompată de schimbarea contextului politic.
Nicolae Manolescu încearcă să explice, mai ales pentru perioada comunistă, importanţa unui scriitor pe scena epocii, dar în judecata ultimă foloseşte doar criteriul estetic şi valorizează din perspectiva unui cititor al anilor 2000. Aceşti ani 2000 nu mai intră în Istorie. Ultimii autori luaţi în discuţie, afirmaţi îndată după 1990, sînt puţini. Opera lor este în evoluţie, starea ei nefiind clarificată, istoricul îi ocoleşte. Totuşi, la unii scriitori importanţi şi mai vîrstnici, cu un loc asigurat în raftul întîi, sînt discutate şi opere publicate după anul 2000.
Autorul Istoriei critice ştie că lucrurile nu se schimbă chiar de pe o zi pe alta şi că, la o distanţare suficientă, modificările de percepţie nu sînt tocmai radicale. E cazul istoriei „vechi” a literaturii şi apoi a celei pînă la apariţia „marilor clasici”, cel puţin. De aceea N.M. însuşi nu a mai revenit asupra părţii respective, fixate în volum în 1990. Foarte curînd, interpretările asupra ultimei părţi a secolului XIX, a primelor două decenii din secolul XX şi chiar a perioadei interbelice se vor stabiliza în conturarea unei imagini cvasidefinitive, la care nu vor mai fi de adăugat decît amănunte. Pentru această perioadă este clar că autorul Istoriei a simţit că e timpul să se pronunţe sintetizînd părerile de pînă la el şi trăgînd o linie totalizatoare pe care, în 1941, G.Călinescu nu avea cum să o traseze.
Privind literatura de după 1941 şi pînă la căderea comunismului este iarăşi vădit că Nicolae Manolescu consideră cei aproape 20 de ani trecuţi din 1989, de la încheierea etapei prea puţini pentru a judeca o literatură încă efervescentă şi se opreşte cam la începuturile scrisului post-decembrist. Dar de la Moromeţii, Groapa, Cronica de familie au trecut cam cîte 50, de la marile romane ale lui Breban şi volumele principale ale lui Nichita Stănescu vreo 35-40. Despre ele, istoricul scrie hotărît şi hotărîtor, făcînd inventarul numeroaselor exegeze, dînd dreptate sau dezaprobînd fără ezitare.
De altfel, în general, exprimarea lui N.M. este tranşantă. Într-o construcţie asumată precum Istoria critică..., magistratul nu-ţi poate permite îndoieli şi interpretări lăsate deschise. Cu riscul de a greşi, sentinţa trebuie dată. Relativizările sînt excluse: cutare carte este „cea mai slabă”, alta „cea mai bună” a autorului respectiv, formulări ce revin adesea. Despre un autor scrie decis: „proza este parodică, lipsită de originalitate”, trecînd peste propriul capitol despre G. Topârceanu în care îi elogiază „parodiile originale” găsindu-le mai rezistente decît restul operei şi capabile să-l singularizeze. În general, N. Manolescu acţionează ca un arbitru de fotbal sau ca un procuror care este obligat să se pronunţe pe loc dacă „a fost sau nu a fost”. Ce-i drept, criticul îşi precede foarte des încheierea, mai ales cînd e vorba de mari opere, de o rapidă enumerare a punctelor de vedere ale altor exegeţi, în special a celor „acreditaţi” în branşă. Aşa, la Mateiu Caragiale îi consultă pe divergenţii Alexandru George şi Ovidiu Cotruş fără a-i omite şi pe alţii. La fel la Ion Barbu, pe unii dintre „experţi” declarîndu-i însă, scurt, aberanţi.
Formulările lui N.M. sînt foarte des deosebit de personale şi în stil colocvial: „era să zic...” etc. Rostirea neutrală este ocolită pe departe ca şi didacticismul. E o istorie pentru cunoscători, nu pentru novici.
În partea cea mai masivă, cea alocată firesc secolului XX, capitolele consacrate criticilor sînt importante numeric, pentru perioada interbelică precum şi pentru cea postbelică. Capitole mari şi amănunţite au Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu dar şi alţii, mai ales colegi de generaţie ca E. Simion, V. Cristea, L.Raicu. Fără a fi mereu în acord cu ei, dimpotrivă, situat adesea într-o subliniată divergenţă, N.M. le aduce prin spaţiul rezervat, deseori mai mare decît al unor poeţi sau romancieri cu cotă, un implicit elogiu. Lipsesc însă destui confraţi trecuţi drept „autori de dicţionar” (Dan Cristea, Mircea Iorgulescu, L.Ulici) sau ignoraţi complet (M. Mincu, Ion Manolescu). Romancierii ai perioadei postbelice sînt mai atent trataţi decît poeţii. Operele lui Buzura şi Breban sînt luate roman cu roman şi, mai ales în cazul primului privite cu severitate. Mult mai bine iese G. Bălăiţă din care sînt alese doar cele două romane importante. Ca şi Gabriela Adameşteanu cu unicul ei roman discutat, Dimineaţa pierdută, Întîlnirea fiind declarat clar un eşec.
În privinţa dramaturgiei, e clar că autorul nutreşte ideea că e neînsemnată la noi în secolul XX. Eugen Ionescu şi Sorescu (acesta ignorat ca romancier dar lăudat pentru critică) sînt cam singuri în peisaj, Camil Petrescu şi D.R. Popescu fiind văzuţi ca romancieri. Muşatescu şi V.I.Popa sînt reduşi la piesele lor „de bază”, Kiriţescu lipseşte. Foarte interesant este însă articolul despre G.Ciprian şi uimitoarea sa piesă Omul cu Mîrţoaga. După război, lipsesc Naghiu, Solomon, Paul Ioachim, ultimii nu figurează nici ca „dicţionar”. Încît Chitic, T. Popescu şi alţii încă mai mărunţi chiar nu au cum să aibă parte de vreo menţiune. E interesant însă că N.M. se referă destul de des la unele montări ale pieselor de teatru sau ale dramatizărilor arătînd că se pricepe şi la arta scenei (cu precizarea că Despot-Vodă s-a jucat şi în ultimii 50 de ani, istoricul exagerînd nefrecventarea acestui text).
Literatura pentru copii şi cea S.F. sînt trecute repede, ca sărace în opere însemnate, fiind menţionat C.T. Popescu şi, cu elogiu meritat, Ov.S. Crohmălniceanu. În schimb un capitol mare, ultimul, este consacrat literaturii memorialistice de după 1990, luată foarte în serios, cu citate şi detalii, ceea ce arată ce a citit mai mult autorul în ultimul deceniu.
Din generaţia 80, al cărei mentor a fost, N.M. alege destule capete de serie, mai ales poeţi, pe care, fără să-i răsfeţe excesiv, îi situează într-un pluton solid, pus sub comanda lui Mircea Cărtărescu. Prozatorii promoţiei nu se bucură de o atenţie pe măsură, exceptîndu-l pe acelaşi Cărtărescu, miza indiscutabilă a criticului.
Istoria critică a lui Nicolae Manolescu merită statutul de best seller şi pe cel de eveniment. Ea atrage publicul spre literatură cu autoritatea unui mare critic şi cu viziunea sa contemporană, cu noutatea interpretării şi siguranţa judecăţii. Este evident, o spune însuşi autorul, că o astfel de carte nu se va mai scrie în acest fel, de către un singur om, în Europa, probabil niciodată.
Horia Gârbea
Tipărită într-un singur volum masiv, monumental, de 1500 de pagini, cartea acoperă cinci secole de literatură comentată în viziunea unui singur autor, cel care a lucrat la ea vreo două decenii, dar mai intens în ultimii cinci ani. Din 1941 cînd a apărut Istoria... lui G. Călinescu, un asemenea eveniment editorial nu s-a mai întîmplat, alte Istorii mai mult sau mai puţin didactice fiind succinte sau parţiale.
Profesorul Manolescu operează o selecţie între autori şi prin aceasta impune un canon. Autorul de acum nu-i ocoleşte pe scriitorii recunoscuţi de percepţia alor critici şi chiar a publicului. Marii clasici rămîn Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, nu sînt ocoliţi, nici minimalizaţi Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, nici Ion Barbu, Blaga, Arghezi şi Bacovia. Un spaţiu întins ocupă discutarea operei lui G. Călinescu. După război, scriitori precum Nichita Stănescu, Sorescu, Breban, Buzura şi alţii au în ierarhia lui N. Manolescu aproximativ locul pe care comentatorii lor şi chiar admiratorii l-au fixat prin ani. Asta judecînd după atenţia pe care le-o acrordă criticul.
Autorul Arcei lui Noe, deşi îi citează pe criticii de dinaintea lui, deseori doar pentru a marca un dezacord, vine cu o viziune inedită chiar faţă de ceea ce el însuşi scrisese mai demult despre aceiaşi. Fiecare operă nouă, crede Nicolae Manolescu, mai ales dacă e una de importanţă, modifică viziunea asupra tuturor celor de dinainte ei. Nimic nu este fixat în literatură şi cel mai fascinant lucru este adesea tocmai „povestea” receptării critice a unei scrieri sau a unui autor. Evident că un autor este „altul” pentru un public nou, cu o altă viziune asupra lumii. După cum e împărtăşită de Manolescu părerea că opera literară este perisabilă. Tot ce era aluzie politică la un autor din perioada 1947-1989 poate trece neobservat pentru un tînăr cititor de acum. Valoarea morală a unor opere curajoase este estompată de schimbarea contextului politic.
Nicolae Manolescu încearcă să explice, mai ales pentru perioada comunistă, importanţa unui scriitor pe scena epocii, dar în judecata ultimă foloseşte doar criteriul estetic şi valorizează din perspectiva unui cititor al anilor 2000. Aceşti ani 2000 nu mai intră în Istorie. Ultimii autori luaţi în discuţie, afirmaţi îndată după 1990, sînt puţini. Opera lor este în evoluţie, starea ei nefiind clarificată, istoricul îi ocoleşte. Totuşi, la unii scriitori importanţi şi mai vîrstnici, cu un loc asigurat în raftul întîi, sînt discutate şi opere publicate după anul 2000.
Autorul Istoriei critice ştie că lucrurile nu se schimbă chiar de pe o zi pe alta şi că, la o distanţare suficientă, modificările de percepţie nu sînt tocmai radicale. E cazul istoriei „vechi” a literaturii şi apoi a celei pînă la apariţia „marilor clasici”, cel puţin. De aceea N.M. însuşi nu a mai revenit asupra părţii respective, fixate în volum în 1990. Foarte curînd, interpretările asupra ultimei părţi a secolului XIX, a primelor două decenii din secolul XX şi chiar a perioadei interbelice se vor stabiliza în conturarea unei imagini cvasidefinitive, la care nu vor mai fi de adăugat decît amănunte. Pentru această perioadă este clar că autorul Istoriei a simţit că e timpul să se pronunţe sintetizînd părerile de pînă la el şi trăgînd o linie totalizatoare pe care, în 1941, G.Călinescu nu avea cum să o traseze.
Privind literatura de după 1941 şi pînă la căderea comunismului este iarăşi vădit că Nicolae Manolescu consideră cei aproape 20 de ani trecuţi din 1989, de la încheierea etapei prea puţini pentru a judeca o literatură încă efervescentă şi se opreşte cam la începuturile scrisului post-decembrist. Dar de la Moromeţii, Groapa, Cronica de familie au trecut cam cîte 50, de la marile romane ale lui Breban şi volumele principale ale lui Nichita Stănescu vreo 35-40. Despre ele, istoricul scrie hotărît şi hotărîtor, făcînd inventarul numeroaselor exegeze, dînd dreptate sau dezaprobînd fără ezitare.
De altfel, în general, exprimarea lui N.M. este tranşantă. Într-o construcţie asumată precum Istoria critică..., magistratul nu-ţi poate permite îndoieli şi interpretări lăsate deschise. Cu riscul de a greşi, sentinţa trebuie dată. Relativizările sînt excluse: cutare carte este „cea mai slabă”, alta „cea mai bună” a autorului respectiv, formulări ce revin adesea. Despre un autor scrie decis: „proza este parodică, lipsită de originalitate”, trecînd peste propriul capitol despre G. Topârceanu în care îi elogiază „parodiile originale” găsindu-le mai rezistente decît restul operei şi capabile să-l singularizeze. În general, N. Manolescu acţionează ca un arbitru de fotbal sau ca un procuror care este obligat să se pronunţe pe loc dacă „a fost sau nu a fost”. Ce-i drept, criticul îşi precede foarte des încheierea, mai ales cînd e vorba de mari opere, de o rapidă enumerare a punctelor de vedere ale altor exegeţi, în special a celor „acreditaţi” în branşă. Aşa, la Mateiu Caragiale îi consultă pe divergenţii Alexandru George şi Ovidiu Cotruş fără a-i omite şi pe alţii. La fel la Ion Barbu, pe unii dintre „experţi” declarîndu-i însă, scurt, aberanţi.
Formulările lui N.M. sînt foarte des deosebit de personale şi în stil colocvial: „era să zic...” etc. Rostirea neutrală este ocolită pe departe ca şi didacticismul. E o istorie pentru cunoscători, nu pentru novici.
În partea cea mai masivă, cea alocată firesc secolului XX, capitolele consacrate criticilor sînt importante numeric, pentru perioada interbelică precum şi pentru cea postbelică. Capitole mari şi amănunţite au Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu dar şi alţii, mai ales colegi de generaţie ca E. Simion, V. Cristea, L.Raicu. Fără a fi mereu în acord cu ei, dimpotrivă, situat adesea într-o subliniată divergenţă, N.M. le aduce prin spaţiul rezervat, deseori mai mare decît al unor poeţi sau romancieri cu cotă, un implicit elogiu. Lipsesc însă destui confraţi trecuţi drept „autori de dicţionar” (Dan Cristea, Mircea Iorgulescu, L.Ulici) sau ignoraţi complet (M. Mincu, Ion Manolescu). Romancierii ai perioadei postbelice sînt mai atent trataţi decît poeţii. Operele lui Buzura şi Breban sînt luate roman cu roman şi, mai ales în cazul primului privite cu severitate. Mult mai bine iese G. Bălăiţă din care sînt alese doar cele două romane importante. Ca şi Gabriela Adameşteanu cu unicul ei roman discutat, Dimineaţa pierdută, Întîlnirea fiind declarat clar un eşec.
În privinţa dramaturgiei, e clar că autorul nutreşte ideea că e neînsemnată la noi în secolul XX. Eugen Ionescu şi Sorescu (acesta ignorat ca romancier dar lăudat pentru critică) sînt cam singuri în peisaj, Camil Petrescu şi D.R. Popescu fiind văzuţi ca romancieri. Muşatescu şi V.I.Popa sînt reduşi la piesele lor „de bază”, Kiriţescu lipseşte. Foarte interesant este însă articolul despre G.Ciprian şi uimitoarea sa piesă Omul cu Mîrţoaga. După război, lipsesc Naghiu, Solomon, Paul Ioachim, ultimii nu figurează nici ca „dicţionar”. Încît Chitic, T. Popescu şi alţii încă mai mărunţi chiar nu au cum să aibă parte de vreo menţiune. E interesant însă că N.M. se referă destul de des la unele montări ale pieselor de teatru sau ale dramatizărilor arătînd că se pricepe şi la arta scenei (cu precizarea că Despot-Vodă s-a jucat şi în ultimii 50 de ani, istoricul exagerînd nefrecventarea acestui text).
Literatura pentru copii şi cea S.F. sînt trecute repede, ca sărace în opere însemnate, fiind menţionat C.T. Popescu şi, cu elogiu meritat, Ov.S. Crohmălniceanu. În schimb un capitol mare, ultimul, este consacrat literaturii memorialistice de după 1990, luată foarte în serios, cu citate şi detalii, ceea ce arată ce a citit mai mult autorul în ultimul deceniu.
Din generaţia 80, al cărei mentor a fost, N.M. alege destule capete de serie, mai ales poeţi, pe care, fără să-i răsfeţe excesiv, îi situează într-un pluton solid, pus sub comanda lui Mircea Cărtărescu. Prozatorii promoţiei nu se bucură de o atenţie pe măsură, exceptîndu-l pe acelaşi Cărtărescu, miza indiscutabilă a criticului.
Istoria critică a lui Nicolae Manolescu merită statutul de best seller şi pe cel de eveniment. Ea atrage publicul spre literatură cu autoritatea unui mare critic şi cu viziunea sa contemporană, cu noutatea interpretării şi siguranţa judecăţii. Este evident, o spune însuşi autorul, că o astfel de carte nu se va mai scrie în acest fel, de către un singur om, în Europa, probabil niciodată.
Horia Gârbea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu